ADHD – tulburările hiperkinetice – debutează în copilărie, cu efecte negative asupra învățării școlare și asupra relațiilor sociale ale copilului, având atât o determinare genetică, cât și de mediu.
Astăzi, numărul copiilor diagnosticați cu ADHD este din ce în ce mai mare. Însă, în unele cazuri, se poate ca diagnosticul să fie pus în grabă și greșit. Astfel, diagnosticul diferențial joacă un rol foarte important în demersul complex de evaluare.
Studiul de caz de mai jos relevă întocmai acest lucru.
„Trei copii de clasa a IV-a au dificultăți în menținerea atenției, fiindu-le greu să țină pasul cu ceilalți colegi. Copiii pierd adesea obiecte, sunt uituci, se lasă ușor distrași, nu își îndeplinesc sarcinile, sunt neliniștiți, nu ascultă ce spune învățătoarea. Toți trei obțin rezultate medii la evaluarea intelectuală și toți trei prezintă simptomele ADHD.
Însă, datele obținute din istoricul familial ajută la diagnosticarea corectă și la stabilirea intervenției psihologice potrivite. Astfel, primul copil prezintă un ADHD predominant neatent – „a fost mereu așa, cu capul în nori, distras, pe fugă, agitat, neatent”; al doilea copil care „a fost întotdeauna timid, prudent, sensibil la zgomote și atingeri, fără prieteni, temele reprezentând un chin, fiind perfecționist, șterge mereu și nu reușește să își termine treaba, copleșit, pare neatent și uituc” este diagnosticat cu tulburare anxioasă generalizată; iar al treilea copil are un sindrom de stres posttraumatic, „a fost martor la scene grave de violență domestică de mic, acum copilul este la a 4-a mamă adoptivă în ultimii 2 ani”.
DSM 5 (Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale) distinge următoarele tipuri de ADHD:
ADHD – tipul neatent se caracterizează printr-o procesare „leneșă” a informației și probleme de concentrare a atenției sau atenție selectivă. Sunt prezente cel puțin șase din cele nouă posibile simptome:
- nu acordă atenția cuvenită detaliilor;
- are dificultăți în menținerea atenției mai mult timp; pare că nu ascultă când i se vorbește direct;
- este incapabil să-și termine treburile (activități școlare, teme pentru acasă, treburi casnice);
- are dificultăți de organizare; evită să se angajeze în sarcini care necesită un efort intelectual susținut (cum ar fi efectuarea temelor în clasă sau acasă);
- pierde lucruri necesare (de ex., creioane, caiete, foi cu exerciții, teme); este ușor de distras;
- este uituc.
Simptomele trebuie: a) să fi persistat cel puțin șase luni; b) să cauzeze o incapacitate semnificativă (în ceea ce privește relațiile, performanța etc.); c) să se manifeste în două sau mai multe situații (acasă și la școală); d) să fie prezente înainte de vârsta de 7 ani.
ADHD – tipul hiperactiv/impulsiv se caracterizează prin probleme atât în sfera socială, cât și școlară din pricina impulsivității. Trebuie să fie prezente șase dintre cele nouă simptome posibile:
- șase simptome de hiperactivitate (agitație sau neliniște;
- dificultăți în a rămâne așezat;
- motricitate excesivă;
- dificultăți în a se angaja în activități distractive în liniște;
- în continuă mișcare;
- logoree permanentă) și trei de impulsivitate („trântește răspunsurile”, comentează;
- nerăbdător, are dificultăți în a-și aștepta rândul; îi întrerupe sau îi deranjează pe alții).
ADHD – tipul combinat se caracterizează prin prezența a șase sau mai multe simptome de neatenție și șase sau mai multe simptome de hiperactivitate – impulsivitate, persistente cel puțin 6 luni.
În ceea ce privește tratamentul, este de preferat ca echipa psihiatru – psiholog/ psihoterapeut – medic de familie/ neurolog/ pediatru să conceapă un plan de intervenție adaptat fiecărui caz, care poate include medicație, consiliere psihologică, terapie comportamentală. De asemenea, este foarte important să fie implicate în acest plan de intervenție și persoanele semnificative care au grijă de copil.